Ina Cazacu: „Cadru legal avem, avem nevoie şi de cadre bine instruite şi motivate”

Din anul 2008, Ina Cazacu, psihologă şi master în psihologia socială și corecțională,  coordonează programul educaţie incluzivă în AO „FCPS”. A început atunci, când nu era cadru legal, când puţini îşi imagiunau cum trebuie să fie procesul, iar pe de altă parte, se închideau şcolile speciale şi copiii reveneau în comunităţi pe un teren nepregătit.

Vedeţi ce context avem în 2019 şi unde mai e nevoie de intervenţia statului şi ONG-urilor pentru a facilita incluziunea fără rezerve. Interviu cu Ina Cazacu, coordonatoarea programului Educaţie Incluzivă în AO FCPS.

Ina Cazacu, coordonatoarea programului Educaţie Incluzivă în AO FCPS

–              Dragă Ina Cazacu, în linii mari, pe parcursul activităţii de coordonatoare de program, ce s-a schimbat în incluziunea educațională să zicem, în ultimii cinci ani?

– Programul educație incluzivă îl coordonez din anul 2008. În ultimii cinci ani, în conformitate cu Programul Educație Incluzivă 2011-2020, la nivel de cadru legal, avem legi, inclusiv Codul Educației a fost ajustat în contextul educație incluzive, în 2014. În Codul Educației a fost inclus un capitol aparte privind organizarea procesului educational incluziv pentru copii cu cerințe educaționale speciale. În 2015 a fost elaborată și aprobată metodologia de evaluare a copiilor cu cerințe educaționale speciale, în baza căreia în 2018 a fost elaborată ”Instrucțiunea privind evaluarea copiilor de vârstă timpurie”. Cu referire la evaluarea și atestarea copiilor cu cerințe educaționale speciale la etapa de gimnaziu și la etapa primară, a fost emis Ordinul Ministerului Educaţiei Nr. 311 din 5 mai 2015, care prevede aprobarea reglementărilor și condițiilor specifice pentru evaluarea finală și certificarea elevilor cu cerințe educaționale speciale din învățământul obligatoriu. Avem la ora actuală un cadru legal complex pentru desfășurarea educației incluzive. Mai avem de lucru la formarea cadrelor didactice, or, cadrele didactice și serviciile care se ocupă nemijlocit de educația incluzivă (serviciile de asistență psihopedagogică) au nevoie de pregătire continuă ca să poată implementa legislația și să poată răspunde la necesitățile copiilor. Pentru școli parcă avem instrumente (PEI, curriculum adaptat, ghiduri), dar totuși, cadrele didactice au nevoie de asistență pe cazuri concrete, ca să fie ghidați cum să aplice aceste instrumente. În cazul elevilor cu tulburări senzoriale avem nevoie și de echipament specializat. Seminarele tot sunt bune, dar mai eficiente sunt activitățile de mentorat a cadrului didactic cu asistență concretă. E nevoie de planificare, de monitorizare, și acest lucru trebuie supravegheat. În cocnluzie: avem cadru legal (nu-i perfect, dar este), avem o parte din necesarul de cadre didactice instruite. Ne confruntăm, însă, cu fluctuația cadrelor didactice de sprijin. Permanent avem nevoie de actualizarea cunoștințelor cadrelor didactice nou venite, dar nu avem resurse atât de mari pentru asta. Noi, ONG, din resursele noastre, nu putem acoperi tot raionul, lucrăm în 15 școli și 15 grădinițe din raioanele Criuleni și Dubăsari, dar când organizăm formări, luăm persoane din teritoriile unde există probleme și cazuri dificile de incluziune. Dar nu e suficient. SAP-urile, în a căror obligație intră asistența metodică, nu reușesc să  facă acest lucru sistematic și frecvent din lipsă de resurse umane.  Din punct de vedere metodic, cadrele didactice sunt dezavantajate.

– Cadrele didactice tinere au pregătirea necesară să abordeze educația incluzivă?

– Da, în temeiul Programului Educației Iincluzive, s-a inclus pregătirea universitară a cadrelor didactice şi discipline conexe. Cadrele didactice pot cursuri de formare continua la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Problema rămâne în resursele financiare limitate. Fondul de educație incluzivă pentru școli nu prevede resurse pentru formarea cadrelor didactice. Acest fond se divizează între salarizarea cadrului didactic de sprijin și dotarea centrului de resurse, iar aspectul de formare tot mai puțin este luat în seamă. În grădinițe e mult mai dificil – acolo nu avem fond de educație incluzivă, desi se discută demult despre necesitatea creării unui mecanism clar de finanțare a acestui domeniu, care să permită crearea serviciilor de suport și angajarea specialiștilor (psihopedagog). Dacă şcolile sunt la autogestiune financiară, este un anumit grad de transprenţă, bugetul grădiniţelor este gestionat de Administraţia Publică Locală. Managerii de grădiniţe insistenţi, care-şi cer drepturile, pot obţine nişte surse pentru educaţie incluzivă, dar dacă nu sunt aşa, nimeni nu le dă aceşti bani. Faptul că mulţi manageri de grădiniţe nu se implică în repartizarea bugetului, este un mare dezavantaj. Totuși, țin să menționez, că în Codul Educației este stipulat ca incluziunea educațională să fie asigurată de la treapta timpurie, astfel, există practici în țară (Cahul, Orhei, Edineț, etc.) unde, după o evaluare clară a necesității și la recomandarea serviciilor de asistență psihopedagogică raionale, au fost angajați specialiști de suport în grădinițe (cadre didactice de sprijin/psihopedagog).

                – În ultimii ani, ce schimbări a promovat AO FCPS prin programul Incluziune și ce parteneri a cooptat pentru a-și atinge scopul?

– AO FCPS a pus accent pe formarea cadrelor didactice din grădiniţe. Pentru aceste formări am colaborat cu Agenţia de Dezvolatare din Republica Cehă, care a finanţat proiectul respectiv. Am colaborat cu instituţiile statului  – Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării,  cu consiliile raionale şi cu direcţiile de învatamânt din toată ţara, unde a trebuit să intervenim în soluţionarea cazurilor concrete de incluziune, cazuri stingente. Atunci când organizăm formări, impactul lor este mai mic decât atunci când organizezi asistenţă concretă pe un caz concret. Majoritatea proiectelor implementate în cadrul acestui program au fost susținute financiar de IM “Swedish Development Partner”, Fundația SOROS Moldova, Agenția de Dezvoltare din Republica Cehă și partenerii lor ADRA Moldova, Caritas Moldova. Anul trecut am colaborat cu PNUD, pentru implementarea unui proiect de educație artistică și incluziune a copiilor de vârstă timpurie din două localităţi de pe ambele maluri ale Nistrului.

–              Din informațiile despre activităţile organizaţiei, aflăm că o resursă importantă de care faceți uz pentru o incluziune mai profundă sunt părinții, și nu doar cei care au copii cu CES sau cu dizabilități. Ce se schimbă mai ușor, dacă se implică părinții? Cum reușiți să-i mobilizați?

Atelier cu părinţii copiilor din grădiniţa Holercani, r. Dubăsari.

– În programul educaţie incluzivă am încercat diferite modalităţi de implicare a părinţilor. Am organizat şedinţe comune cu părinţii copiilor de vârstă preşcolară şi cu conducerea instituţiilor, cu educatorii implicaţi, ca să soluţionăm unele cazuri şi situaţii de conflict. Am avut rezultate bune, practic, în toate cazurile. În şcoli incercăm să dezvoltăm cluburile părinţilor (avem asemenea cluburi în trei şcoli). Am constatat că e uşor să le creezi, dar ca să le dezvolţi e nevoie de resurse de timp şi resurse financiare, ca să-I motivezi să organizeze proiecte comune cu şcoala. Adică, părinţii pot schimba multe, pot sensibiliza comunităţile.

Părinţii au devenit mai activi, când i-am pus în situaţia să implementeze mici proiecte orientate spre şcoală şi familie. Părinţii copiilor cu dizabilităţi au ieşit, practic, pentru prima data în faţa altor părinţi şi au vorbit despre problema lor, s-au descărcat emoţional, dar au reuşit să influenţeze pozitiv mediul de acceptare. Am avut cazuri când copiilor cu CES li se declara boicot, dar până la urmă tot părinţii care iniţiau boicotul erau acei care cedau. De ce? În toate cazurile – a fost lipsă de informare despre educaţia incluzivă, intervenţie asupra copiilor, particularităţi ale copiilor cu CES, despre legi şi drepturile copiilor, despre atribuţiile educatoriilor și ale părinților. Până la urmă, s-au găsit soluţii. Constatăm, a câta oară, că factorul uman e cel mai important, atitudinea lui e determinantă. Sunt şcoli, care nu se confruntă cu probleme de acceptare, pentru că managerii prevăd nişte lucruri din timp, informează comunităţile şcolare, dar sunt şi şcoli, unde se iscă conflicte din partea părinţilor puţin sau deloc informaţi, sau unde cadrele didactice nu cunosc căi de mediere a conflictelor.

              Credeți că statul mai trebuie să investească în facilitarea incluziunii? Unde anume și ce politici mai trebuie schimbate pentru ca să nu mai avem instituții ”neincluzive”?

– În primul rând, trebuie să luăm atitudine şi să vedem cum susţinem copiii cu dizabilităţi severe. Mă refer la copii cu tulburări din spectrul autism. Pentru ei nu este un program clar de asistenţă, dar nici cadre didactice pregătite bine nu avem, ca să lucreze în şcoli cu asemenea copii. Aici ar trebui, din partea statului, să se organizeze formări sau activităţi de mentorat pentru învăţătorii care au asemenea copii în grupe şi clase, astfel ca toți copiii să se simtă bine și să beneficieze de o educație de calitate.  Din peste 50 de cazuri asistate individual în grădiniţele din țară, de către noi, jumătate au fost a copiilor cu tulburări din spectrul autism. Asta ne vorbeşte despre ceva! Mai avem nevoie de claritate şi politici sustenabile pentru lucrul cu copiii cu dizabilităţi senzoriale – deficienţe de auz şi văz. În ţară sunt practici bune de incluziune a acestor copii, dare ele se rezolvă prin procurarea echipamentelor speciale, care nu sunt accesibile tuturor familiilor. Poate e nevoie ca aceste echipamente să fie decontate de CNAM – ar fi foarte bine să cerem asta statului.

–              Ce priorităţi va avea Programul Incluziune din cadrul FCPS în anul 2019?

– Pentru anul început ne-am propus să ne canalizăm eforturile pe asistenţa cazurilor concrete de incluziune mai dificile, adică, să identificăm unde sunt problemele şi să intervenim concret cap-coadă, până la soluţionare. Cum am spus, e mai mare impactul aşa. Asta ce ţine de şcoli. În ce priveşte grădiniţele, e mai dificil, şi aici ne propunem să mergem pe instruirea cadrelor didactice, educatorilor, în conformitate cu necesităţile lor, dar și pe asistență în cazuri concrete. În ţara noastră educaţia incluzivă a venit din şcoală, ca o necesitate, în urma dezinstituţionalizării elevilor din şcolile speciale, dar în mod normal, incluziunea se face din grădiniţe, însă acestea au rămas, deocamdată, mai în urmă, şi e nedrept în raport cu copiii preşcolari, cărora le ştirbim astfel din şansa de a se dezvolta armonios.

–   Credeţi că va mai fi nevoie de monitorizare a procesului incluziv din partea ONG-urilor din acest domeniu?  Ce derapaje de la standardele educaţiei incluzive observaţi de obicei şi cât de greu sau uşor este să le preveniţi sau lichidaţi?

– Poate nu atât derapaje, cât riscuri că ceva nu va merge bine. Aş începe cu pregătirea mai aprofundată a cadrelor didactice. Avem nevoie de asistenţa cadrelor didactice când vine vorba de cazuri mai dificile, la necesitatea legăturii strânse dintre cadrele didactice şi SAP, pentru că se simte,în unele cazuri, o ruptură dintre serviciile de asistență psihopedagogică raionale şi instituţiile de învăţământ. Dacă vorbim de grădiniţe, e şi mai mare ruptura şi se cere îmbunătăţită colaborarea dintre aceste instiruţii. Parcă avem şi cadru legal, parcă arată totul frumos, dar de lucru mai este. Un partener important sunt părinţii, şi un aspect important este lucrul cu părinţii. Pedagogizarea sau asistenţa părinţilor ar trebui să devină un lucru sistematic, să se implice şi ei în procesul de incluziune. E nevoie să decidem ce facem şi cine face orientarea vocaţională a tânărului care părăseşte treapta gimnazială, să–l ajutăm să înţeleagă, unde pleacă el mai departe. De aceea,  se discută ca la planul educaţional individualizat al elevului cu cerințe educaționale speciale să fie anexat şi un plan de orientare vocaţională. Un tânăr sau tânără cu dizabilităţi trebuie şi pot să-şi continue studiile fie la o instituţie profesional-tehnică, fie la universitate, în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi gradul de funcţionalitate. Atât derapajele, cât şi riscurile, până la urmă, depind de factorul uman. Dacă vrei să lucrezi – cauţi soluţii, dacă nu vrei – cauţi scuze. Aş mai menţiona un fenomen care se întâmplă în grădiniţe: administraţiile multor din instituţii sunt rezervate sau chiar deloc nu comunică cazurile dificile pe care le au, nu vorbesc despre faptul că au copii cu necesităţi speciale, pentru că, după cum explică, dacă vor arăta că au asemenea cazuri, vor avea de elaborat 1001 de hârtii, dar ei nu ştiu cum s-o facă și mai argumentează că nu au specialiști de suport. Conflictul apare îndată de cum copilul a părăsit grădiniţa şi a venit la şcoală: a venit copilul fără a fi evaluat, fără a avea din grădiniţă un plan individualizat, fără claritate cum s-a lucrat cu el şi cum să se lucreze mai departe. Legea este, dar nu e de ajutor în asemenea cazuri. Vorbesc acum în temeiul unor cazuri reale, de aceea susţin că e o direcţie prioritară – monitorizarea sistematică şi angajarea psihopedagogilor în grădiniţe (după necesitatea argumentată de către serviciile de asistență psihopedagogică raională). Asemenea specialişti în grădiniţe ar soluţiona multe probleme de dezvolate timpurie!

Pentru conformitate, Svetlana Cernov, specialistă PR şi comunicare